A fost odata ca niciodata … Pe la inceputul secolului al XVIII-lea, in Tara Romaneasca . O tara frumoasa, manoasa, cu oameni harnici, nici prea bogati, nici prea saraci . Tara era condusa de un domn pamantean, ridicat dintr-un neam de boieri ce stapanise cateva sate  undeva spre Dunare, departe, spre tinutul sarbesc . In tinerete, Domnul nu fuse atras de campul ars de soare si de recoltele ce-i umpleau hambarele si chimirele, ci pleca sa studieze stiintele in universitatile din orasele de la hotarul de est al Imperiului Habsburgic . Orase unde s-a simtit ca acasa pentru ca se vorbea o frumoasa limba romaneasca . Reintors pe meleagurile natale, si-a pus mintea si invatatura la contributie, si, impreuna cu banii mosteniti, si-a deschis o mica fabrica de bauturi dulci si racoritoare . Impresionat de ceea ce a vazut intr-o vizita initiatica la Istanbul si convins ca suzeranitatea turceasca va mai dura cateva sute de ani, a ales sa produca o licoare cunoscuta, ieftina si gustoasa . Asa a aparut prima productie de braga in Tara Romaneasca . Priceperea lui a facut ca afacerea sa fie una de succes pentru ca s-a gandit la toate detaliile . Astfel, pe malul lacului Mogosoaia, a aparut o cladire lunga, facuta din caramida arsa, zugravita intr-un alb laptos si acoperita cu sindrila . De-a lungul celor patru pereti, cam pe la 2 metri inaltime, un brau rosu ca margelele curcanului, lat de o palma, facea din acest asezamant un punct de reper pentru carutele ce trageau zilnic prin fata lui . Tanarul boier copiase modelul fabricutelor vazute in Imperiu si aici crease, pentru inceput, un atelier in care producea butoaie cu braga . Reteta o cumparase cu zece pungi de galbeni de la Istanbul, direct de la furnizorii sultanului, si odata cu ea, ca o conditie a intelegerii, luase si un turc batran si smochinit ce stia secretul bauturii .

El era cel care pregatea in secret, ascuns intr-o casuta de langa stuful lacului, combinatia de mei si mirodenii ce dadea dulceata si asprime pretioasei licori . Metoda de productie nu era prea complicata, dar presupunea niste pasi foarte rigurosi : in cuptoare de lut, incinse cu focul lenes al lemnului de plop adus de pe valea Dambovitei, se coceau turtele de cereale pregatite de turcul imbracat doar cu salvari, ilic si fes . In timpul celor 5 rugaciuni zilnice la Allah, cand turcul batea matanii pe covorasul brodat cu trandafiri galbeni, cativa robi voinici, tuciurii de la focul cuptoarelor, scoteau pe lopeti lungi de lemn turtele si le puneau in butoaie mari de stejar unde stateau la dospit . Peste ele se aruncau cateva galeti de apa si se presara praf de drojdie, se adauga zahar candel adus pe bani buni de la Lipsca si, in 4-5 zile, sucul cel dulce era gata . Lichidul pretios se colecta prin canele prinse cu mestesug de burtile butoaielor si, dupa ce era strecurat si limpezit, se umpleau butoaise mai mici, cu pereti dubli, ce transportau braga catre cei care de-abia o asteptau . Si erau multi : nevestele boierilor din orasele apropiate Bucurestiului isi incepeau ziua cu un pahar de braga baut la concurenta cu cescuta de cafea ; drumetii opriti la hanurile de la raspantii isi potoleau setea cu o cana mare de lut, plina cu braga intepatoare ; negustorii, taranii, targovetii si toti gura-casca de la iarmaroace, dragaice si balciuri gaseau tarabe la care vanzatorii de braga isi laudau marfa buna si rece in gura mare ; i se mai spunea si “leac de maritat”, pentru ca tinerele de 18-20 de ani, subtiri ca trestia, palide, cu ochii cenusii ascunsi in fundul capului si cu pieptul mic, de copil, cu hainele sleampete, ocolite de petitori, infloreau pur si simplu, colorandu-se la fata, capatand straluciri de smarald in par si in ochi, umpland camasile de borangic cu sani tari ca harbuzul, toate acestea intamplandu-se dupa numai doua saptamani de tratament cu braga-minune .

Ce mai, braga romaneasca devenise elixirul vietii .  Si nu era deloc unul scump, o cana mica de lut costa o para gaurita . De aici i s-a tras si renumele, “ieftin ca braga” . Tanarul boier, cel care trasese cartea castigatoare, isi derzvoltase frumos afacerea . Pe langa atelierul din Mogosoaia, deschisese o fabricuta si pe malul lacului Floreasca, pe un camp de i se spunea “a lu’ Piperea”, dupa numele negustorului ce avea in apropiere un depozit de condimente . Si nu uitase nici un amanunt : tocmise tarani ce iarna taiau bucati mari din gheata lacului, pe care le ascundeau in paie, in niste bordeie adanci sapate chiar sub salciile de pe mal ; gheata se pastra tot timpul anului, fara sa se topeasca si, maruntita, era pusa in peretele dublu al butoaielor cu braga ce plecau in tara, astfel ajungea proaspata, nealterata chiar si la Brasov . Avea si o mana de surugii, foarte pricepiti in a mana caii in viteza pe drumurile neumblate ale tarii, in locurile in care licoarea se vindea cel mai bine . Carutele, usoare si rapide, erau special construite pentru a purta butoiul cel mare, ulcioarele de lut cu gatul alungit si canile smaltuite din care puteai sa bei pe loc . Vizitiul era si vanzator, si se intorcea seara cu butoiul gol, dar cu pungile si chimirul pline de monede de metal pretios . Uneori mai aducea si cate un sacotei de faina sau de malai, depinde ce gaseau prin casa mujicii din satele Baraganului . Boierul nostru nu se oprise aici, bagase la cap ce vazuse pe le scolile mari din Occident si luase in slujba si cativa tineri pe care ii pusese sa-i laude bautura in public astfel incat toata lumea sa stie de ea . Acestia ereu menestreli priceputi, care, toata ziua, prin targuri si orase, acompaniati de chitara sau de flaut, ridicau in slavi virtutile bragai : “O braga pentru fiecare”, “Braga, bei pe saturate / Te vindeci de singuratate”, “Braga, doar o picatura / Si scapi iute de caldura” . Iar in carutele cu braga, aranjate frumos in ladite si cosuri, au inceput sa apara si alvita, rahat, alune sau samaburi de migdala . Astfel incat, pe langa un pahar de lichid racoros, mai puteai cumpara si un dulce sau ceva de rontait . Si cate si mai cate … Alesesera si un simbol pentru afacere, un scorpion mic si negru, imprimat cu fierul rosu pe toate butoaiele cu braga, o amintire mai veche, legata de o frumoasa egipteanca, bruneta ca focul si cu trupul de viespe, pe care boierul o iubise la Cairo …De la Paris lua cativa romanii cu studii in “numaratul banilor” care ii tineau “la para” socotelile si castigurile . Iar pentru a numara fara efort  pungile aduse in fiecare seara, isi cumpara niste masini, asa ca niste cutii cu sarme, bile si inele, inventate de un francez, Pascal .  Iar odata cu masinile adusese si niste baieti destepti, cu manusi si lornion, ce stiau sa le foloseasca . Succesul era enorm, dintr-un boier de la tara, tanarul nostru se transformase intr-un prosper manufacturier, cu o avere ce starnea admiratie si invidie . Iar ambitiile sale erau mari . Prieten cu oameni influenti din Istanbul, reusise, plasand unde trebuie cateva din cuferele de aur adunate in urma comertului cu braga, sa-l convinga pe Sultan ca merita sa fie urmatorul Domn . Cel vechi murise de podagra si nu avea nici mostenitori . Astfel ca nimeni nu se mira cand trimisul special al Padisahului veni intr-o zi la Bucuresti aducand firmanul de numire a noului tanar Domn . Si incepu o perioada de bunastare si inflorire pentru Tara . Domnul nu si-a uitat vechii colaboratori astfel ca ii numi in dregatoriile cheie : ceaus l-a pus pe seful surugiilor, comis pe cel care ingrijea caii de la carutele cu braga, postelnic pe cel care supraveghea productia din fabrici, iar mare vistier pe cel care ii tinea socotelile si ii depunea banii in bancile din Amsterdam . Viata buna a tinut cativa ani, pana cand a murit turcul ce stia secretul suprem de fabricatie . Prieten bun si sfetnic de taina al Domnului, acestuia i s-a organizat o ceremonie de inmormantare pe masura, intr-o moschee de la Calarasi, langa Dunare, iar ca semn de admiratie, o piata din Bucuresti a primit numele lui . Acesta a fost, insa, inceputul sfarsitului . Oamenii Sultanului au trimis un alt “guru”, un Ismail tanar si descurcaret, care nu le avea cu retetele si mirodeniile, cat se pricepea la firele invizibile ale conspiratiilor si uneltirilor de culise . Serviciul Secret al Sultanului isi facuse cu brio datoria, avand acum informatii de la sursa . Si necazurile au inceput, braga nu mai avea acelasi gust placut, se acrea imediat, oamenii au inceput sa se planga de dureri de burta, unii fiind chiar internati in bolnitele de pe langa biserici sau manastiri . Marele Spatar, omul de incredere de la Curtea Domeasca, s-a prins de lucrurile necurate, arestandu-l pe turcul spion, dar interventia Pasei de la Vidin, trimis de Sultan, a potolit intentiile vindicative ale Domniei, reamintind cine detine cu adevarat puterea in Tara Romaneasca . Evenimentele ulterioare, intarzierea platii haraciului si  cateva incaierari cu turcii de la cetatile de granita au dus la o decizie irevocabila . Intr-o zi, in care Domnul era trist, parca banuind ceva, unul din vizirii Sultanului si-a facut aparitia in Sfatul Domnesc si, fara ca nimeni sa bage de seama, a aruncat pe umerii obositi ai acestuia naframa neagra a mazilirii . I s-a facut o singura concesie, ca alternativa la normala decapitare, i s-a permis sa plece in surghiun, undeva departe, pe urmele lui Nicolae Milescu Spatarul, in necunoscuta China sau, si mai incolo, langa linia de sub care rasare Soarele .

Scorpio_by_Saki_BlackWing

 

Asa a inceput epoca fanariota in Tara Romneasca . Urmatorul Domn a fost un nepot al Sultanului . Acesta nu a stat decat un an, intensificand strangerea taxelor, controland mai bine productia putinelor ateliere ramase in picioare si marind ritmul de trimitere a birului catre Stambul . Rezultatele foarte bune au dus la chemarea lui in Imperiu si numirea ca prim-vizir .

La conducerea tarii a venit apoi un descendent al dinastiei Merovingienilor. Dur, intransigent, iute, nerabdator, cu frica de voalul negru, acesta a strans in pumnul sau toate fraiele tarii . A facut schimbari sperand sa revigoreze consumul de braga si implicit veniturile la visteria tarii . Lumea uitase gustul dulce-acrisor si revenise la produsele traditionale : vinul si tuica si, in premiera, incerca si alte bauturi aduse de la Buda sau Viena . Indeosebi una de culoarea ceaiului, amaruie si usor acidulata, avand un strat de doua degete de spuma . Pentru a reface succesul de altadata, noul Domn schimba tot sfatul domnesc : mai marele clucer, cel care se ocupa cu umplerea camarilor de mei, drojdie si zahar fuse trimis in Imperiul German ; starostele celor care adunau oamenii in targuri prin versuri si cuvinte bine mestesugite fu inlocuit cu un boier de divan inferior ce avea mosie pe la Balti ; vistiernicul era si el nou, pana deunazi scria catastifele cu sume si inmultiri ale unor proprietari de corabii din porturile de la malul marii ; vel-vornicului ce manevra masinile de calcul ii lua locul un armas ce avea o gradina imensa de trandafiri undeva la poalele muntele Vitosa . Din vechii slujbasi nu mai ramasese decat unul, Breton pe numele lui, cel care era insarcinat sa guste, pe sarite, din butoaiele cu braga si sa adevereasca aroma bauturii produse . Dar nici el nu mai ramase mult, doar vreo doi ani, pana in momentul in care fusese scos de pe butoaie insusi scorpionul, emblema de succes a afacerii autohtone . Atunci, tanarul Breton isi puse traista in bat si lua, pe jos, drumul Vestului . Dupa doua luni, timp in care strabatuse cateva teritorii si tari, ajunse la o apa mare ce parca il chema neobosita . Pe drum invatase sa combine potiuni si sa faca prafuri din plante medicinale, asa ca nu ii fuse greu sa se imbarce ca doctor-spiter pe o corabie ce pleca spre Lumea Noua . Drumul pana in Noile Indii a fost greu, dar trecut cu bine de toti marinarii de pe corabie si gratie combinatille pregatite de spiterul Breton, care, din banii primiti de la matrozi, stranse o mica avere . Ajuns pe Pamantul nou, si asta o stiu de la o batrana florareasa din Mogosoaia, descendenta a neamului Bretonilor, isi cumpara un acru de pamant de la bastinasii cu pene de vultur la cap . Negocierea facuta cu seful de trib fusese de doua ori castigatoare, pentru ca pe langa pamant, acesta i-o dadu si pe fata lui, ce se chema River-of-Pemisha, ultimul cuvant insemnand rasarit-de-soare in limba locala . Cei doi s-au placut, s-au luat si si-au schimbat si numele facand unul din doua : Pemberton . Tot povestile din Mogosoaia mai spun ca un stranepot al romanului Breton, plecat de langa butoaiele cu braga, s-a chemat John, John Pemberton, si a fost un tip caruia i-a placut foarte mult chimia, lucrand ca farmacist in Atlanta, Georgia . Incepand de la el, totul a fost istorie . Numai istorie .

 

*poza de aici