” …a deschis ciocul minuscul de cateva ori, iar cateva clipe mai tarziu lumina celor doi ochi i s-a stins. Am dus-o undeva departe, in camp, si am ingropat-o sub nori si sub traiectoriile avioanelor alaturi de care nu a reusit niciodata sa zboare.
Trec mereu pe acolo, movilita de pamant cu care am acoperit-o s-a risipit sub asaltul vantului, doar zborul trist, in salturi, pe deasupra ierbii, al randunicii-mama, imi mai aminteste de puiul cu ochi de chihlimbar…”
Au trecut anii, verile si iernile. Randunica-mama nu a mai plecat in tarile calde, in Africa arsa de soare si de vant. Isi gasise un copac langa palma de pamant ce-i amintea de puiul ei, de “fetita” cu ochii ca doua margele stralucitoare, si si-a facut un culcus intr-o scorbura mai ferita, garnisita cu iarba si cu muschi. Oamenii care aveau drum pe acolo auzeau mereu, chiar si in plina iarna, un ciripit puternic, duios, sfasietor, si isi ridicau privirea spre crengile copacului, crezand ca vantul impletea notele acelea frumoase prin crengile subtiri.
Familia de randunele nu a mai avut alti pui, a avut grija de randunica-baiat ce ramasese singur si nu putea sa inteleaga disperarea din glasurile si privirile parintilor. Isi cauta si el sora sub ciresul unde o vazuse ultima data cu pieptu-i micut si alb tresarind sub ultimele batai de inima. Era prea mic sa priceapa ce se intamplase, dar odata cu trecerea timpului a acceptat ca a pierdut un partener de joaca si de zbor.
Celelalte pasari din sat – vrabiute, pitigoi, pitulici si mierle – au simtit golul din sufletele familiei de randunele si au incercat sa o inveseleasca cu triluri saltarete sau cu zboruri si rotiri indraznete prin aer ori cu dansuri in perechi printre firele lungi de iarba de pe camp.
Nu au reusit, randunelele zburau tot mai mahnite, vanau tot mai plictisite si mai tacute, uitand sa ma cante chiar si dimineata la rasaritul cald al soarelui.
Intr-o zi au disparut toate trei, obosite sa mai caute alinarea ce pe care nimeni nu le-o putea da. Si-au amintit de tinutul verde, plin de ape intinse al deltei Nilului si au plecat intr-acolo.
Pe drum, intre doua insule din Marea Mediterana, odata ce distanta fata de campul peste care zburau avioanele crestea, randunica-mama a simtit o durere in inima-i cat un varf de ac si ametita de valurile de sub ea a cazut ca un glont in apa. A iesit din adancuri pret de cateva secunde, s-a ridicat cativa metri uscandu-si penele, dar taisul crud al durerii s-a mutat in creier, a orbit-o si a aruncat-o din nou in mare. A deschis ochii si, uimita, a vazut zeci de pesti colorati inotand pe langa ea. N-a mai simtit frica, linistea de gheata a marii a inconjurat-o si s-a lasat dusa de curent catre adancuri. Inainte de a respira pentru ultima oara, a vazut dupa o stanca o aripa micuta, neagra, ce-i facea semn “Hai sa zburam impreuna …”
*poza de aici
