Pentru Costel,

Sunt in masina, conduc de la Bucuresti la Ploiesti . Renunt la stirile seci de la radio si imi pun un CD cumparat saptamana trecuta de la Bookfest . Pink Floyd, The Wall . Imi pironesc privirea in parbriz, strang volanul in maini si ma aliniez in coloana lenesa din Pipera . Undeva in zare, liniile invizibile care sustineau norii sus, aproape de cer, s-au rupt, lasand sa se pravaleasca peste campiile Ploiestiului niste bulgari negri, amenintatori, de ploaie .

Imi las gandurile sa zboare, fuioare de aburi, catre trecut . Amintirile mele, libere, ajung acum 18 ani, intr-o vara de neuitat, cu chipuri noi, voci si gesturi care au ramas ascunse, sapate adanc in circumvolutiile creierului . E cald, sunt transpirat si disperat in acelasi timp, nu am nicio idee cum sa ies dintr-o situatie critica … n-am decat sa pun mana pe telefon, telefonul e intotdeauna un mic loz castigator . La capatul celalalt e o voce, usor mirata, sagalnica, am senzatia ca o stiu din totdeauna,  si da, imi da incredere, parca ma bate pe umar si imi zice “stai linistit, sunt aici” .

Inchid pentru o clipa ochii, pleoapele mele sunt un ecran pentru imaginile ce se proiecteaza cu viteza unui avion de linie, si chiar este unul, zboara spre Viena, aceeasi voce ma invata cum sa-mi pun centura de siguranta, la primul meu zbor … chipul nevazut se transforma intr-un zambet ce imi reda respiratia tinuta pana la sufocare in timpul decolarii . Descopar orasul, urmand pasii, silueta si flerul cu care m-am obisnuit deja, sunt “Comfortably Numb”, dar nu pot sa nu tin ritmul cu sursa de energie, inepuizabila, de langa mine .

Roger Waters ataca Vera : “Does anybody here remember Vera Lynn ?” Eu deschid ochii, si, in cateva secunde, gandurile mele, fierbinti, lansate de coardele sufletului, imi ies prin pupile si, in contact cu raceala si uitarea prezentului se condenseaza rapid, transformandu-se in lacrimi sarate, calde, ce imi inunda obrajii . Ma uit in oglinda retovizoare si vad un chip schimonosit, congestionat, colturile ochilor imi sunt lasate in jos, plecate in fata suferintei interioare . Incerc sa rad, dar muschii refuza, sunt un prizonier al boabelor de margaritar lichid si al suspinelor pe care nu le pot opri .

Muzica nu ma ajuta nici ea, chiar daca “The show must go on”, lava din vulcanul memoriei erupe din nou, se invalmasesc discutii, sfaturi, dojeni, priviri adanci, suspine, negari, aprobari, rugaminti, sprancene incruntate, imbratisari, zambete, multe zambete, optimism si luciditate . Si, da, e acelasi chip, neschimbat, e un inger pazitor, pe care-l simt acum obosit, resemnat, impacat . Si impacarea asta naste inca un izvor urias de lacrimi, ce iese din masina, se ridica in aer si se uneste cu stropii de ploaie , formand un zid de apa, compact, translucid, prin care trec, cautand soarele care sa-mi usuce ochii si mahnirea … E mai usor decat mi-am inchipuit, suntem acum impreuna “Outside the wall” .

*poza de aici