Pe strada Negoiu ne adunam toți copiii și profitam de faptul că e un drum înfundat, nefolosit de mașini. Alături de Codruța, Ileana, Clara și alții ne jucam cu mingea, coarda, trotinetele și bicicletele, sau desenam cu creta colorată pe asfalt. Uneori, mingea mai sărea gardul curții de pe colț și imediat se auzea vocea de fierăstrau a Doamnei Barăscu: „Iar îmi stricați florile cu mingea voastră!”. Apoi, apărea la gard, aplecată de spate, îmbrăcată într-un capot de o culoare greu de definit, trăgând dintr-o țigară în colțul gurii. „Luați-vă mingea de aici și să nu vă mai prind că o dați peste gard, că vă mănânc urechile!”. Plecam înspăimântați și ne mutam în dreptul casei familiei Eftimie. Aici ne păștea riscul să lovim bolta cu vițăde-vie, la care domnul Eftimie ținea ca la un copil. Dacă se întâmpla lucrul ăsta, sus-numitul apărea imediat în poartă, cu o figură ușor încruntată, care ascundea însă un zâmbet născut în adâncul sufletului lui de moldovean blajin. Ne poftea la o masă așezată sub ciorchinii de struguri, iar doamna Eftimie ne așeza în față, pe farfurii de lut, plăcinte cu mere sau cu brânză, ori mucenici înveliţi în miere și nucă. Următoarea la rând era casa Conei Lenuţa. Avea un gard verde, nu foarte înalt, dincolo de care se întrezărea o construcţie mică cu două ferestre la stradă, ce era înconjurată de o grădină plină de trandafiri. Evitam să ne jucăm cu mingea în dreptul ei, din cauza ţepilor ameninţători ai trandafirilor; dar ne temeam şi de reacţia proprietarei, o femeie ce apărea imediat, în caz de nevoie, din spatele uşii şi se ducea glonţ la bunicii sau, după caz, la parinţii noştri, cu o falcă în cer şi alta în pământ, pârându-ne că i-am distrus florile cu mingea şi i-am zăpăcit căţelul cu strigătele noastre. Renunţam atunci la minge şi săream coarda sau ne urcam pe trotinete, spre disperarea Doamnei Barăscu sau a Coanei Lenuţa, care rămâneau fără obiect de activitate şi supraveghere zilnică. În cazul acesta, se aşezau pe un scaun în spatele gardurilor, ascunse strategic după un copac sau o tufă de flori, şi urmăreau cu atenţie tot ce se întâmpla pe stradă. Nu aveau nevoie de caiet, telefon mobil (pardon, pe atunci nu se inventase încă!), pentru că memoria lor funcţiona ca un hard-disk rapid de 3 TB. Nu uitau nimic şi toate întâmplările de peste zi erau discutate şi disecate în timpul întâlnirilor secrete, la o cafea şi o ţigară, în casa Coanei Lenuța, în prag de seară.
Fragment din povestirea “Un trifoi cu patru foi” aparuta in volumul “Cel mai frumos Ploiesti”, volum ce poate fi achizitionat de pe site-ul http://magazin.republicaploiesti.net/produs/cel-mai-frumos-ploiesti/
