Astazi am fost la cumparaturi la Cora. Echipat regulamentar, cu masca si manusi de unica folosinta. Am tinut o distanta regulamentara de 2000 mm fata de orice persoana pe care am intalnit-o. Nu m-am inghesuit la cantarul de la raionul de fructe si legume si nici nu am bombanit-o pe femeia care nu nimerea codul de la banane. Ce naiba, toata lumea stie ca e 128! Si oare ce cauta la ora aia in afara casei? Ca parea posesoare de talon de pensie si era in jur de 14:00. Cred ca a uitat sa dea ceasul inainte. Dar nici n-am avut curajul sa-i aduc aminte. M-am strecurat cu caruciorul printre rafturi precum Schumacher prin curbele de la Silverstone, neratand obiectivul principal pentru care venisem: cateva sticle de bere Ciuc (“inca una si ma duc”). Am aterizat cu bine la casa 9, oprindu-ma, din nou, la distanta legala fata de clientul din fata mea. Casierita mi-a scanat produsele, eu le-am pus din nou in cos si i-am spus ca platesc cu cardul. De fapt cu telefonul, pentru ca sunt un om modern, ancorat in tehnologiile moderne si unul care-si uita portofelul acasa, dar niciodata nu se desparte de telefon. Ei, aici a inceput chinul. Telefonul era in buzunarul stang de la blugi. Am incercat sa-l scot cu mana stanga, dar incheietura ei si-a adus aminte ca acum trei luni era imobilizata in ghips asa ca a refuzat politicos. Am invitat mana dreapta, iar aceasta a intrat in buzunar, a apucat telefonul, dar, din cauza manusii, a iesit cu tot cu buzunar, chei si ce mai aveam pe acolo. Casiera se uita deja ironic la mine, pe POS suma pe care trebuia sa o platesc clipea nelinistita.

Am luat telefonul in mana si l-am pus in fata meclei proprii. Pai da cum, am aparat d-ala cu recunoastere faciala, ce, ne jucam de-a tehnologia. L-am pus o data, nimic, l-am mai miscat putin, canci, am facut ochii mari, am zambit, doar-doar s-o deschide, nada! Cu viteza cu care se raspandeste virusul asta regal mi-am dat seama ce se intampla. Nu mi-am pocnit fruntea cu palma pentru ca nu am voie si nici nu mi-am dat masca jos pentru a nu a atrage atentia vreunui mormoloc de-asta de virus sa sara la mine. Masca era frate, din cauza ei nu-mi recunostea telefonul moaca. Va trebui sa-mi refac poza, cu masca acum. Nu-i nimic, am trecut la planul B: parola formata din patru caractere. Mi-am zis in sinea mea ca am fost destept ca nu am ales una mai lunga, de vreo 10 cifre, ca ma apuca sfarsitul pandemiei la Cora si radeau astia de mine daca ma vedeau imbracat ca Zorro. Asa, am tastat eu prima cifra, telefonul mort, am mai incercat inca o data, nici un semn de viata. Fir-ar sa fie, manusile nu interactionau deloc cu ecranul capacitiv. Casiera trecuse de la zambetul ironic la incruntatura de functionar de la ANAF, iar mie imi inghetase sira spinarii. Ce sa fac? Nu puteam da jos masca si manusile, telefonul nu raspundea la gesturile mele, cardurile si banii erau acasa, la bere nu puteam renunta. Pfaaf, mi-a venit alta idee: Siri. I-am zis repede, cu o privire de satisfactie adresata casieritei care se pregatea sa cheme paza: “Siri, unlock my phone”. Raspunsul a venit imediat, sec, ingenunchindu-ma: “ I can’t unlock your phone for you!” Am zis ca imi pica tavanul in cap. Ce sa fac, ce sa fac? M-am uitat in sus, apoi in jos si mi-am luminat jumatatea vizibila a fetei. M-am aplecat, mi-am scos pantoful din picior, apoi ciorapul, si cu degetul mare de la piciorul drept am tastat codul salvator. Am trecut telefonul prin fata POS-ului, sub chipul stupefiat al casieritei, si am fugit cu sireturile desfacute fara a mai lua bonul fiscal, ignorand prevederile afisate pe toti peretii magazinelor serioase. Nu de alta, dar se apropiasera destul de periculos agentii de paza de la Cora si nu as fi vrut sa interactionez cu persoane de peste 65 de ani.

Data viitoare vin in slapi.

Orice asemanare cu realitatea este absolut intamplatoare.

*poza de aici: https://www.deviantart.com/tashamille/art/Mobile-Downloader-App-Interface-626852554