Un semafor este un reper important în traiectoria unei zile obișnuite de lucru. Este locul în care, dis de dimineață, se pregătesc strategiile pentru întreaga zi. Este punctul în care suntem cu toții egali in fața culorii purpurii și aduși la același numitor pentru câteva zeci de secunde. Stăm cuminți la coadă, așteptăm și privim în stânga, în dreapta, în față sau în spate. E ca la cinematograf, secvențele derulându-se într-un film mut în care pianul este înlocuit cu zgomot de motoare și de claxoane.

În spatele meu e o mașină mare, neagră si urâtă, condusă de un tip îmbrăcat la patru ace, cu cravată și ochelari de soare. Mă uit la cer, e înnorat, soarele și-a trimis, probabil, o singură rază spre parbrizul imens din spate. Privesc cu coada ochiului în oglinda retrovizoare, îi văd fața imobilă, calmă, liniștită ce se transformă imediat într-o pungă de hartie mototolită atunci când, pierdut în contemplare, uit să pornesc “pe verde”. Mașina din spate pare că se urcă pe mine, biciuită de vorbele, nervii si fulgerele din interior. Mă dau la o parte, îi fac loc și mă așez din nou răbdător la coada. În stânga mea e acum o Dacie. Una din 1979, cu tabla înflorită de rugină, cocoșată de sacii de varză din portbagaj și de lăzile de cartofi de deasupra. La volan e un nene trist, cu o pălărie neagra, boțita . Trage cu sete dintr-o țigara. I se văd mâinile mari, grele și osoase, cu care mișcă de volan, încercând să ocolească un obstacol. Lânga el, în dreapta, consoarta, aranjată, cu un pulover încheiat până în gât și cu o broboadă prăzulie pe cap, dă din mâini, arătându-i bărbatului pe unde să se strecoare ca să meargă mai repede. În dreapta, într-o mașină curată, strălucitoare, o femeie la vreo 35 de ani vorbește ușor întoarsă spre spate. E tipul de profesoară corectă, exigentă, atentă la detalii, mai ales la cele legate de modul în care arată. Fardată încă din somn, îmbrăcată din cutie, îi testează acum cunoștințele de geografie mogâldeței din spate. E băiatul ei, școlar în clasa a doua, nu prea dispus să răspundă la întrebările despre munți, ape si câmpii. Reacționează doar atunci când, ușor enervată si neatentă, maică-sa nu observă o groapă, și atunci strigă auzindu-se dincolo de geamurile mașinii : “Mamă, uite ăsta nu e un deal, e o vale !”.

traffic_by_Roux_m

 

Mai înaintăm câțiva metri și locul din stânga este luat acum de o mașina mica, o buburuză simpatică, gingașă, condusă de o șoferiță ce vorbește agitată la un telefon roz. Dă din mâini, se strâmbă, își mișcă buzele într-un ritm necontrolat și apoi, brusc, tace, ascultând cu atenție. Își așaza o șuviță blondă, rebelă, la locul ei, după ureche și sărută cu foc ecranul telefonului. Îi zâmbesc, îmi întoarce zâmbetul și o întreb din ochi ce s-a întamplat. Îmi răspunde desenând cu mâinile, prin aer, ceva foarte mare. Îmi trebuie câteva secunde ca să pricep. I se va schimba mașina cu una mai mare. Sau casa, cine știe.

Din spate se apropie amenințător un vehicul scăpat, parcă, de sub control. Cu farurile aprinse, se oprește la câțiva centimetri de bara mea. La volan e un tip gras, nadușit, cu cămașa descheiata la gât, ce-și trantește ambele palme de volan. Are fața roșie, congestionată, și urlă uitându-se înainte. Lângă el, salvată de centura ce i-a oprit drumul catre parbriz, strângând un șervețel ud în pumni, plânge cu suspine o femeie. Încearcă să răspundă, dar cuvintele ei sunt acoperite imediat de zbieretele grasului. Cineva îl claxonează din spate și, pentru moment, atenția lui se mută în altă direcție. Semaforul se face verde și mașina dispare aruncând în aer un fum trist.

Trec și eu de semafor, cu avânt, cu speranță, până la urmatoarea intersecție, unde voi lua iar loc în fotoliul de spectator.

*poza de aici