Puiu

Ne stiam de mult . De la varsta inocentei si a jocurilor pe asfalt . Eram vecini de bloc, un cub mare cu apartamente mici, ca niste faguri de albine . Eu stateam la scara C, el la B . Ne intalneam mai ales vara, in vacanta, imbracati in pantaloni scurti si tricouri sub care ascundeam cheile atarnate de bucati de elastic alb . Ne imprietenisem repede si ne intelegeam bine chiar daca eram adversari la fotbal sau la tenis cu piciorul sau la “ruble” ori la tenis de masa . Bateam toata ziua mingea pe pamantul tare din spatele blocului, pana ce cadeam transpirati in iarba si straturile de flori pazite de nea Nicu de la parter . Acolo asteptam sa se insereze, apoi sa se lumineze ochiurile de geam de la bucatarie si tresaream cand vocile subtiri ale mamelor ne chemau la masa . Ne desparteam si ne dadeam intalnire, din nou, a doua zi dimineata, pregatiti pentru distractie .

Intr-o zi, atunci cand eu m-am mutat in alt cartier, ne-am despartit pentru vreo douazeci de ani . Ne-am reintalnit in locul in care eu munceam deja de ceva timp si i-am recunoscut de prima data statura, mersul si chipul, chiar daca acesta din urma isi pierduse trasaturile copilariei . M-a vazut si el, dar privirea lui era nehotarata, nu stia sau nu putea sa creada ca sunt eu . M-am dus la el si i-am zis : “Ce faci, Puiu ?” si atunci a zambit recunoscandu, astfel reinnodandu-se firul amintirilor noastre comune .

Tin minte si acum o intamplare petrecuta impreuna . Ne-am dus la Bucuresti sa luam niste calculatoare, vreo 30 la numar . Le-am incarcat in camion, unul peste celalat, fara cutii, si ne-am pregatit de plecare . Eu m-am suit in dreapta, el la volan si cu o sclipire secreta in ochi mi-a spus : “Pe unde o luam, pe DN1 sau pe drumul de camioane, prin Buftea ?” “Pai ce are DN1 ? De ce ma intrebi ?” “N-avem autorizatie, iar daca o luam pe la Buftea, prin toate gropile, riscam sa varsam toti bitii pana la Ploiesti” . “Bine, hai sa incercam pe DN1, dar daca ne opreste Politia, tu vorbesti !” . Zis si facut, am mers pe drumul ultra-cunoscut, eu cu inima in gat si atent la orice masina care ar fi semanat cu una de Politie, el cu zambetul pe buze, linistit, povestind tot drumul cate-n luna si-n stele . La Barcanesti, la intersectie, atunci cand am cotit-o pe centura, scapand astfel de pericol, mi-a revenit inima la locul ei, in piept,  iar Puiu mi-a spus dupa ce am batut bucurosi palmele mainilor drepte :”Cu mine ai tot timpul noroc !”.

A iubit enorm masinile .  A condus, cred, peste un milion de kilometri . Masina i-a fost casa, mijloc de existenta, sotie, iubita si bineinteles, motiv de mandrie . In desele drumuri pe care le faceam la aeroport sau prin alte locuri, imi povestea cat de mult tine la ea, vorbea despre ea ca despre prietena cea mai buna . Iar ei doi, impreuna, erau pregatiti intotdeauna, la orice ora, indiferent de anotimp, sa plece la drum, sa porneasca intr-o noua aventura din care sa se intoarca fericiti si sanatosi acasa . A ajutat multi oameni, colegi si prieteni, facea curse non-stop cu romani, nemti, englezi, italieni sau greci carora le povestea, pe drum, cat de frumos e aici pe la noi .

Acum o saptamana m-a sunat dis-de-dimineata . Venea de la aeroport si i se rupsese cureaua de la alternator . Ramas fara curent si cu geamul din stanga semi-deschis, mergand incet, a reusit sa ajunga la Ploiesti . I-am dat cablurile de care avea nevoie, si-a incarcat cateva minute bateria de la motorul meu si a plecat facandu-mi cu ochiul : “N-a patit nimic grav, in cateva ore ii schimb cureaua si o fac ca noua !” . Poate a fost un semn prin care ea, partenera de o viata, a vrut sa-i spuna :”Hai sa mai stam si pe acasa . Odihneste-te macar o saptamana . Nu mai pot nici eu.” .

Ieri, in drum spre Bucuresti, pe la 8 si jumatate, am vazut masina lui, lovita, rasucita, aruncata in mijloul drumului intre Potigrafu si Ciolpani . Am trecut ca intr-un film derulat cu incetinitorul pe langa ea, nevenindu-mi sa cred si neobservand agitatia din jurul ei . Erau Politia, SMURD-ul si Ambulanta .  Pentru prima data in viata, ea, masina, l-a tradat . Sau poate norocul, zgribulit de frigul de afara,  s-a uitat in alta parte . O secunda ce s-a transformat pentru amandoi intr-o eternitate .

Am primit un telefon … Glasul stins, pierdut, al unei colege nu a facut decat sa confirme crudul adevar : “Puiu nu mai e …”

“Adio, drag prieten !”