Câteva frunze ruginite de frigul timpuriu al toamnei zburau aruncate sub roţile ultimelor trăsuri ce treceau prin praful străzii . Aleea Banks era aproape cufundata în întuneric, doar un bec, invenţia recentă a unui “nebun” din New Jersey cu nume de viitor fotbalist brazilian – Edison, lumina palid o prăvălie obişnuită, aflată la periferia oraşului Atlanta, Georgia . Era o spiţerie, ţinută de un fost veteran de război, trecut de prima tinereţe, dar încă neîncovoiat de necazuri sau de dureri de spate . Purta o barbă neagră, impunătoare, care alături de decoraţiile păstrate într-un dulap, lângă intrare, mai impresiona înca doamnele ce îşi cumpărau pilule anti-depresive . Afacerea îi mergea bine, avea clienţii lui stabili, veterani ca şi el, ce işi cheltuiau lunar pensia primită de la stat pe prafuri şi pastile ce le dezlegau limbile si amintirile de război . Iar poveştile lor se terminau invariabil cu victoria armatei confederate, începând cu triumful de la Gettysburg şi terminând cu instalarea generalului Robert E. Lee la Casa Albă . Spre dimineaţă, când medicamentele îşi pierdeau efectul, îşi puneau pe ei mantalele mâncate de molii,  fără gradele de care erau mândri acum mulţi ani, şi, după ce lăsau câţiva dolari pe tejgheaua de lemn, dispareau unul câte unul spre destinaţii necunoscute .

the_old_and_the_new_by_boron-d3jkme2

Într-o seară, înainte de a întoarce cartonaşul de la uşa pe care scria “CLOSED”, clopoţelul atârnat deasupra intrării sună vesel şi viguros în acelaşi timp . În pragul uşii stăteau doi bărbaţi îmbrăcaţi în nişte uniforme ciudate . Recunoscu steagul unionist şi ura acumulată în timpul războiului îi întunecă imediat privirea, dar comerciantul din el fu mai puternic şi cu un glas mieros îi întrebă : “Cu ce va pot fi de folos ?” . Cei doi bărbaţi se uitara unul la celălalt, întorcând uşor capetele şi clipiră din ochi . Unul dintre ei scoase din buzunar o bucată de hârtie albă şi lucioasă, pe care era scrisă cu nişte litere mari şi negre, o reţetă . Spiţerul îşi puse ochelarii şi nu putu să nu exclame : “Măi, dar literele sunt mai frumoase decat cele din Atlanta Tribune . Şi hărtia e mai bună, se vede ca nu sunteţi de prin parţile astea “ . “Nu, nu suntem de pe aici, venim de pe Columbia” . “Aha, din Washington, am inţeles . Ia să vedem ce scrie pe reţeta … Hmmm, nu inţeleg nimic, nu am auzit până  acum  de aceste medicamente . Domnilor, ce vă doare ? “ Unul dintre musafiri, cel care avea mai multe trese pe piept murmură nişte cuvinte ciudate : “ Am luat foc … Am pierdut legătura cu Mission Control-ul din Houston . Comandantul Sherman nu mai răspunde la nici un apel !” .”Bineinţeles că ticalosul nu mai raspunde”, bombăni farmacistul,”zace pe undeva mort de beat, sărbătorind cu whisky “victoria” de acum 25 de ani . Nu o să uit niciodată că m-a trimis să tai stuf in bălţile Mississippi-ului !” Şi apoi tare : “ Da aşa e, probabil că i s-a rupt un fir la telefon” . “Lasă-l pe Sherman, dă-ne ceva să ne potolim durerea asta de cap . Uite, scrie pe reţeta asta ce ne trebuie” adăugă cel de al doilea musafir, mai mic de înalţime şi mai grasuţ . “Nu prea înţeleg, pare altă limba, dar am eu nişte tablete proprii făcute din nişte ierburi sud-americane . Jumătate din cartier îşi tratează migrenele de primăvara cu ele . Şi bineinţeles eu mă aleg cu un profit bunicel “ . “Bine, fie, dă-ne două pastile”, acceptara vizitatorii . Farmacistul scoase repede dintr-un borcan maroniu doua pastile de mărimea unui nasture de cămaşa . Lua şi o cană de apă şi turnă în două pahare de sticlă . Le puse pe toate pe o măsuţă şi aşteptă nerăbdător reacţia celor doi . Aceştia scoaseră din buzunare două cutii roşii, metalice, de formă cilindrică, traseră de câte un inel şi le aşezară pe masă “ . “Ce sunt astea, grenade ?”, incercă timid farmacistul o întrebare, aplecat deja într-o poziţie uşor defensivă după ce cutiile fâsâira uşor . “Nu, stai liniştit, noi nu bem apă nici de pe Lună ! Avem sucurile noastre tradiţionale” . Luară pastilele, le aruncară în cavitatea bucală şi apoi le inundară cu un şuvoi de lichid spumos . Plescăiră mulţumiţi şi zâmbiră uşor . “Are gust de Mentos”, spuse grasuţul . “Da”, confirmă celălalt, “şi parcă mi s-a dus şi durerea de cap . Îţi mulţumim, eşti un magician . Uite, ţine bancnota asta !” şi îi înmână un bilet verde . “Magicianul” luă bancnota, făcu ochii cât cepele şi exploda : “Nu pot să cred, duşmanul de moarte al Confederaţiei, ticălosul de Ulysses S. Grant este pe hârtia de cincizeci de dolari ? Pe barba mea, nu o să ating niciodată această mizerie ! Mai bine imi daţi cutiile din care aţi baut !” Cei doi ridicară indiferenţi din umeri : “Ai grijă sa le reciclezi după ce le goleşti !”,  râse  cel  mai  mare in grad .  Se  întoarseră către uşă şi işi luară la revedere :”Te mai căutăm noi dacă nu reuşim să decolăm !” . Ieşiră în aerul rece al serii în timp ce John Pemberton, proprietarul farmaciei (aşa scria pe uşa : “Pemberton – Chemist and Druggist”), mirosea cu atenţie conţinutul unei cutii . Privirea îi era magnetizată de strălucirea mată a aluminiului, în timp ce mâna i se îndreptă spre o eprubetă din vitrina cu instrumente . O idee ii străbătu mintea  ca un meteor rătăcit în spaţiul cosmic  …

Afară cei doi vizitatori vorbeau uşor ferindu-şi chipurile de vântul taios : “Mai bine o luăm pe jos până la Houston . Oricum cei de acolo au presupus că ne-am dezintegrat atunci când am reintrat în atmosferă . Iar naveta nu cred că mai poate fi scoasă din stratul de nisip în care a aterizat . Iar mă doare capul, fir-ar al naibii de GPS, nici măcar aeroportul din Atlanta nu-l mai recunoaşte …”

*poza de aici