Un concurs literar initiat de revista online “Catchy” m-a adus in postura placuta de participant la prima mea competitie de acest gen . Participant si atat, pentru ca s-a confirmat ceea ce stiam mai demult, drumul de la un blog si de la povestiri de revista pana la literatura adevarata este foarte lung si anevoios . Nu-i nimic, mi-am incercat puterile, pregatindu-ma pentru viitoarele competitii .

Acesta a fost concursul : “Fotografiati de Bresson”

Si acestea au fost rezultatele : “Fotografiati de Bresson – Cartea povestirilor”

Bresson

Iar acesta este textul meu :

Gară pentru doi

“Cristinaaaa, hai repede, am găsit locurile, sunt la mijlocul vagonului !” Valentin, tânărul înalt, ciufulit, cu fața trasă de oboseală, trânti cele doua valize în mijlocul compartimentului gol și se întoarse spre culoar. Cristina venea încet, cu geanta în față, făcându-și loc printre pasagerii ce se uitau curioși, pe geam, la lumea de afară. Spațiul strâmt și bagajul voluminos o făceau să meargă, parcă, în salturi, cu corpul întors pe jumătate, mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt. Valentin o văzu din profil, strecurându-se prin fața unui tip care fuma, și i se păru și mai frumoasă. Instinctul îi comandă imediat să-i ia geanta din mână, dar se opri preț de câteva secunde, blocat de zâmbetul și de ochii ei ce râdeau întotdeauna atunci când el era aproape. Știa că așa îl cucerise, cu ochii mari, de culoarea ciocolatei, ce desenaseră două zâmbete largi, atunci când îl văzuse prima dată, acolo, în stație, pe stradă. Se trezi din visare, în cele din urmă, îi luă geanta din mână, și cu un gest ferm o opri să intre în compartiment. “Stai puțin, nu te grăbi …“. Își lua o mină serioasă, își drese glasul și continuă ritos: ”Doamna Vasilescu, te invit să treci pragul primei noastre locuințe!”. Fără să mai aștepte reacția Cristinei, o luă în brațe, prinzându-i bine umerii firavi, deschise ușa cu piciorul, făcu două-trei manevre stânga-dreapta, pentru a evita marginile metalice ale intrării și iși depuse proaspăta soție pe scaunul roșu deasupra căruia trona un tablou vag colorat, amintind de Delta Dunării. Zâmbetul cafeniu de mai devreme se transformă într-un râs sănătos, luminos, terminat într-o exclamație de uluire : “Hai repede să ne luăm la revedere, acuși pleacă trenul”. Îl luă de mână pe Valentin, se întoarseră pe culoar și deschiseră fereastra. În dreptul vagonului, aproape de peretele gării, un grup pestriț, vesel nevoie mare, se holba la tren. În momentul în care capetele lor ieșiră pe geam, un bărbat micuț și corpolent, cu o floare mare, albă, la piept, strigă fericit spre ceilalți: “Iată-i, haideţi să le urăm drum bun!“. Și apoi, uitându-se la întâmplare, ca și când n-ar ști unde îi este interlocutorul: “Bricege, zi cu Mulți Ani Trăiască !”.  Cel interpelat era deja pe fază pentru că imediat se auziră o vioară și un acordeon ce atacară cu aplomb măsurile melodiei indicate. Cei doi muzicanți nu se vedeau prea bine, era încă întuneric, chiar dacă de undeva din spatele gării, un cocoș vestise acum câteva minute zorile. Grupul preluă viguros tonul și, în câteva secunde, glasurile petrecăreților făcură să răsune tot peronul. Erau veseli, știau că nu întrerupseră petrecerea decât pentru câteva zeci de minute, pentru a-i conduce la gară pe Cristina și pe Valentin. Un singur regret aveau: cei doi miri nu mai puteau sta cu ei. Dar nu aveau ce face. Prin orașul lor nu trecea decât un singur tren pe zi ce mergea direct la Constanța. Iar tinerii căsătoriți primiseră de la nași, ca dar de nuntă, o vacanță la Neptun, la un hotel cu nume de floare, și bilete de tren, la clasa întâi, să nu simtă oboseala și lungimea drumului.

“Cristina, mamă, să nu stai prea mult la soare. Iar dacă te înroșești, să-ți dai cu puțin iaurt, sigur o sa găsești la Alimentara”, strigă o doamnă înaltă, slăbuță, îmbracată într-o rochie verde, sclipitoare, garnisită cu dantelă la mâneci și la decolteu, făcând semnul de “la revedere” spre cei doi.

Brusc se auzi fluierul prelung al impiegatului. Toți întoarseră capul în direcția lui, dar nu reușiră să vadă decât o lanternă chioară ce era fluturată în sus și în jos cu o viteză amețitoare. Mecanicul locomotivei atât aștepta, cu un zgomot asurzitor de tampoane ciocnite, puse trenul în mișcare. Și atunci începu nebunia: Briceag și  ajutorul său schimbară melodia, cântând, ca la comandă, “Ia-ți mireasă ziua bună”, nuntașii începură să chiuie, țopăind și făcând din mâini semne de bun rămas, părinții, nașii, cei din primul rând porniră la pas, din ce în ce mai repede, pe lângă tren, încercând să atingă mâinile celor doi ce stăteau pe jumătate aplecați peste fereastră.

Trenul se departă rapid, lăsând gara pustie şi mută. Cristina și Valentin intrară în compartiment, îmbrațișați așa cum nu apucară să stea deloc până atunci. Ziua fusese mult prea lungă pentru ei, cu alergatură, ceremonii la primărie și biserică, muzică, dans, gălăgie și, în final, schimbarea ținutelor și goana spre gară. Valentin iși scoase haina, se așeză pe canapeaua plușată și o trase lângă el pe Cristina. Îi inchise ochii cu o sărutare, îi înveli genunchii mari, rotunzi, cu sacoul deja șifonat și adormi strângând-o in braţe. Cristina zâmbi, își lăsă capul pe pieptul lui și își duse, instinctiv, mâna în zona abdomenului. Degetele ei pipăiră rochia, căutând ceva. Nu găsiră nimic și căzură încet lângă piciorul bărbatului. În acel moment, parcă trezită de un semn magic, făcut de femeie deasupra pântecelui, o inimă cât un vârf de ac începu să bată …