Intr-un aeroport, undeva intre doua lumi. Ma asez la o masa avand pe o tava un ceai fierbinte si o clatita umpluta cu bucati de carne de vita, specialitatea locului. In spatele meu, la alta masa, la cativa zeci de centimetri de mine, o mamica cu doi copii. Ea, englezoaica, blonda, fara forme romanesti, dar cu un accent de Oxford University. Copiii, mici, un baietel de 3 ani si o fetita de 6-7 luni, amandoi viitori cetateni non-UE. Cea mai mica, foarte cuminte, rasturnata pe spate in cosul format de bratele mamei. Cel “mare”, un nazdravan. Mai intai s-a urcat zambind pe un scaun din fata mea. Prima mea tentatie a fost sa-i dau o bomboana luata drept compensatie de la vanzatorul de ceai si de clatite care nu a avut monede sa-mi dea restul. M-am oprit la timp, gandindu-ma ca poate asta micu’ se ineaca cu bomboana si apoi ajung pe mana unei politii ce nu stie englezeste. Romaneste, nici atat. A plecat de la masa mea si apoi s-a urcat pe un scaun din spate. Pe care s-a leganat pana cand picioarele acestuia au alunecat, propulsandu-i fruntea spre geamul prin care se vedeau avioanele de pe pista. Geamul a rezistat, lacrimile lui nu, tasnind din ochi impreuna cu un urlet faringial. Mama nu s-a panicat, probabil ca mai trecuse de multe ori prin asa ceva, si si-a potolit odrasla cu doua vorbe calme si inspirate. Baiatul a uitat de durere si a atacat imediat o napolitana cu ciocolata in timp ce eu mi-am schimbat scaunul (“To give him more room !”) din motive de degete pline de crema. Femeia imi multumeste, iar eu ma dedic studierii unor fisiere din laptop. Napolitana se termina, copilul este sters, curatat si igienizat, iar acesta isi muta atentia pe paharul cu suc ce statea intr-un echilibru stabil si solid pe masa. Totul a devenit istorie dupa ce, cu in gest scurt, a fost culcat la orizontala. Lichidul s-a varsat transformand-o pe maica-sa intr-un Iosefini care tinea fetita cu o mana, iar cu cealalta tampona, cu servetele, blatul de lemn. Si pentru ca orice magician are o asistenta/un asistent, am sarit imediat de la locul meu, am insfacat un top de serverele de pe tejghea (sub privirile curioase ale vanzatorului) si i l-am dat maestrei. Mi-a multumit si a continuat operatiunea de curatare.
Cand lucrurile s-au calmat, mama a considerat ca trebuie sa-si motiveze copilul si l-a trimis sa-i ceara o lingura vanzatorului. Baietelul a facut cativa pasi nesiguri, privind tot timpul inapoi. A inteles ce i-a zis maica-sa, dar privirea sa nu depasea nici macar inaltimea cosului de gunoi aflat langa vitrina in spatele careia se “ascundea” vanzatorul. A indraznit pana la urma, barbatul l-a vazut, l-a luat in brate (era totusi un ingeras) si i-a dat o lingura de plastic. Fericit, a pasat-o femeii care l-a premiat cu o ciocolata. Eu, plin de admiratie, am bagat un “Wow, he did it !”, ajutandu-l sa-si creasca actiunile in fata surorii lui. N-au mai apucat sa foloseasca lingura pentru ca, nu-i asa, timpul trece, si au plecat toti trei spre poarta de imbarcare. Femeia cu un rucsac in spate, fetita asezata cu capul pe haine intr-un carucior de aeroport, iar baiatul cu ciocolata in gura si cu lingura intr-o mana. In urma lor si-a facut loc o liniste plictisitoare.
*poza de aici