Am fost  toată viaţa un egoist . Şi mai sunt şi acum, bineinţeles … Păcatul este  unul capital şi se potriveşte ca o manuşă cu invidia şi cu ciuda pe succesele altora .

          Având dimensiuni microscopice, la o vârsta plasată în partea negativă a abcisei timpului, am dat din coadă mai tare decât celelalte milioane de “fraţi” şi am ajuns primul la “destinaţie” . Am avut şi timp să mă întorc la ceilalţi şi să le fac bezele, satisfăcut în orgoliul propriu, mulţumit peste măsură de mine însumi şi de privirile triste ale învinşilor mei .

          Văzând lumina şi farmecul acestei vieţi, am hotărât că tot ce ating trebuie să rămână al meu, refuzând să mă gândesc că aş putea împarţi ceva cu ceilalţi . Chiar şi sânii mamei au avut parte de atenţia mea specială, reuşind, atunci când mă hrăneam, performanţa de a nu neglija niciodată, cele doua surse de lapte matern ce mi se ofereau gratis în fiecare zi . Făceam asta chiar daca concurenţa, sora mea, avea sa se nască doi ani mai târziu .

          La Gradiniţă, fierbeam la foc mic dacă un coleg mai peltic si neajutorat primea la vreo serbare un rol mai consistent decât al meu . La un Crăciun de la grupa mare, de supărare că n-aveam de spus decât 4 versuri, şi alea şchioape, am învaţat tot “montajul” fiind pregătit să iau locul oricărui titular care devenea subit, pe bază de răceală, indisponibil . N-am avut norocul âsta, dar am stârnit admiraţia necondiţionată a tatălui meu, care mi-a înregistrat rapid, pe magnetofon, pentru posteritate, efortul meu necondiţionat . Pe jumătate, mândria mea era potolită .

          În familie, apariţia oricărui copil-ruda era privită cu suspiciune, fiind considerat aprioric un potenţial rival al statutului meu de vedetă deşteaptă, cuminte, ascultătoare, grijulie si … altruistă .

          La şcoală am făcut încă de la început tot posibilul să ies in faţă . Muream şi înviam dacă nu eram cel puţin comandant de detasament la pionieri . Eram în stare să promit toate aberaţiile din lume : excursii la Mall, pardon, pe vremea aceea nu exista, plimbări în parcuri, schimburi de şerveţele şi capace de colecţie, drumeţii la Bucov unde baieţii puteau alerga nestingheriţi după fete . Lucruri după care colegii mei suspinau şi, mai mult, erau rapid aducătoare de voturi la şedinţele de alegeri . Promisiunile erau sursele mele de ambiţie si individualism .

          Odată, jucând într-o piesă de teatru rolul principal, bineînţeles, alături de cea mai frumoasă si deşteaptă colegă de clasa, am “arestat” conserva de ciuperci ce făcea parte din scenariu . După ce, pe scenă, m-am prefăcut otrăvit, am devorat singur, in culise, micuţele champignons, până când era cât pe ce ca viaţa să bată filmul … sau piesa de teatru, nu contează, plăcerea de a nu fi împarţit prada cu nimeni fusese ţelul meu .

          Obosit să fiu mereu în prim-plan, la pionieri, teatru, sticle şi borcane şi maculatură, am neglijat învăţătura şi m-am trezit în clasa a noua că sunt surclasat de majoritatea colegilor mei . Eforturile mele au fost de data aceasta în zadar, nereuşind nici măcar sa-i depaşesc la Sport, Desen tehnic si Geografie pe colegii mei olimpici la Matematică si Română .

          Am recuperat însă în armată, atunci când colecţionam orice : de la plantoane, servicii la popotă, gărzi prelungite şi scrisori de la prietenele lăsate acasă .

          N-aş vrea sa mai continui, am ajuns în prezent atât de egoist încât sunt invidios pe mine însumi, pe rezultatele si performanţele obţinute . Încerc astfel să ma “exorcizez”, sperând că cele doua ego-uri se vor ciocni şi se vor anihila reciproc . Faptul ca am ajuns să scriu şi să mă detaşez de păcatele trecutului mă face să cred că m-am vindecat . Iar dacă nu, o sa caut cel mai priceput doctor sau cel mai tare psiholog, pentru că, nu-i aşa, merit ce-i mai bun .

*foto de aici