Undeva, la marginea Bucurestiului, se afla o oaza de bucurie si mai ales de bogatie sufleteasca . Un loc sfintit de mintea, mainile si dragostea Miei Scarlat . O femeie care a renuntat la toate avantajele unui trai normal, linistit, imbelsugat, dedicandu-si toata fiinta ei salvarii unor vieti . Unor vieti de copii . Copii abandonati sau nedoriti, abuzati sau maltratati, infometati sau salbaticiti, bolnavi sau nefericiti, copii pentru care cuvintele mama, mami, tata sau tati sunt lasate pe ultima pagina a vocabularului lor . Mia Scarlat ii cauta, si, din nefericire, ii gaseste, prin Bucuresti, prin mahalale, in statii de metrou, prin catacombe, in case daramate, insalubre sau prin spitale . Si sunt, din pacate, multi, uitati de mamele lor, inveliti cu cartoane in fata maternitatilor, aruncati pe langa ghenele de gunoi, alungati de acasa de certuri, batai sau de ochi inrositi de alcool, fortati sa cerseasca, opriti sa mearga la scoala sau obligati sa se prostitueze .  Doamna Mia ii aduce pe toti intr-un loc in care in primul rand ii vindeca de frica, le reda increderea in ei insisi, ii invata sa se descopere si ii creste ca pe proprii ei copii .

Universul creat la “Mia’s Children” se ascunde dupa peretii unui bloc . Holul de la intrare, unul care in mod normal ar fi avut culoarea alba, de spital, este vesel si plin de tablouri . Curatenia se vede inca de la intrare asa ca suntem rugati sa ne punem peste incaltaminte niste papuci elastici, de unica folosinta . Mainile imi tremura si nu pot sa-i desfac asa ca cer ajutorul unui fetite brunete, zambitoare, care ma descurca imediat, cu grija si cu rabdare . Sufrageria e imensa, in ea pot incapea usor toti cei 40 de copii, care incep sa intre unul cate unul si sa vorbeasca cu noi . De abia s-au trezit din somnul de dupa-amiaza, dar vizita noastra, a musafirilor, i-a facut sa coboare imediat din dormitoare . Sunt frumosi toti, cei mai multi au sub 10 ani, iar cel mai mic, de cateva luni, sta in bratele plapande ale surioarei lui . Vin la noi, ne iau de mana, cu gesturi firesti, neprefacute si ne intreaba asa cum i-ar intreba pe copiii intalniti pentru prima data la scoala sau la gradinita : “Cum te cheama ? Cati ani ai ?”  Le prind privirile curioase si instantaneu ma aplec, pentru ca vreau sa vorbim de la acelasi nivel si sa dialogam ca de la copil la copil . Capul meu e mai jos acum decat al lor, ma privesc de sus dar nu-mi dau drumul la mana, ba dimpotriva, de bratele mele se agata tot mai multe degete . Ma simt imbratisat, dar nu sufocat, pentru ca zambetele lor sunt calde si haioase . Imi regasesc vocea, le spun cum ma cheama, iar ei atat asteapta, incep sa ma bombardeze din toate partile cu intrebari : “Stii ce vreau sa ma fac eu cand o sa fiu mare ?”, “Stii in ce clasa sunt eu ?”, “Cum se cheama scoala unde invat ?”, “Cati ani crezi ca am eu?” si tot asa, aflu in cateva minute, amanuntele cele mai interesante despre viata lor scolara . Ma iau apoi toti pe sus, precum liliputanii pe Gulliver, si ma duc in sala in care isi fac temele, ordonata si decorata cu lucruri care sa-i ajute sa invete la matematica, literatura sau geografie . Ne intoarcem in sufragerie si observ ca toti colegii mei au trecut prin acelasi tratament, fiecare dintre ei fiind inconjurat de cateva perechi de ochi mari si curiosi . Doamna Mia ii strange pe toti la un loc, ii asaza pe cateva randuri, cei mai mici in fata, bineinteles, si ii invita sa urmareasca pe un ecran inregistrarea momentelor de teatru pe care le-am jucat pentru ei . Este o surpriza si pentru noi, pentru ca ne reamintim elanul, fervoarea si emotia cu care am invatat textele, am repetat si ne-am gast costume in doar cateva zile . Inca o data, “Multumim Loredana !”, pentru felul in care ne-ai mobilizat ! Incantarea copiilor este si mai mare atunci cand aud numele casei lor la inceputul filmului si se transforma intr-o atentie vecina cu extazul atunci cand ne recunosc chipurile sub peruci, haine si alte accesorii scenice . Am timp sa uit mai atent in jurul meu si descopar ceea ce defineste acest loc :  invatatura, arta si, mai ales, dragostea . Biblioteci pline de carti, tablouri florale asezate pe cate un sevalet, icoane imense ce domina incaperea, panouri cu poze si articole de ziar, toate spunand povestile acstor copii . Locul are caldura, lumina si linistea unei case obisnuite, in care o familie isi duce traiul de zi cu zi . Diferenta se vede doar atunci cand copiii incep sa vorbeasca, pentru ca iti dai seama imediat ca atitudinea lor directa, deschisa este, paradoxal, cauzata de lipsa unr dialoguri zilnice, consistente, pline de intrebari, cu adultii, cu parintii lor . Exercitiul acesta si relatia parinte-copil, care noua celorlati, ni se par firesti, lor, celor de la “Mia’s Children”, le lipsesc . Sau poate le-au uitat, undeva ascunse in memoria ce s-a sters in momentul in care viata lor s-a schimbat . Doamna Mia e prietena, profesorul, medicul lor, dar nu poate sa innoade firele rupte prin abandon, teroare sau nepasare . Le zice “Hai, vino la mami sa te iubesc”, le cultiva dragostea si gandurile bune pentru cele ce au fost, doar pentru putin timp, mamele lor, se roaga impreuna cu ei pentru iertarea si impacarea lor .

Copiii rad, se distreaza, atenti sa nu piarda replicile noastre din film si sunt putin dezamagiti  atunci cand se termina . Doamna Mia prinde momentul si ii invita si pe ei sa ne daruiasca un spectacol ad-hoc . Cei mai mici recita, tare si clar, asa cum au fost invatati, iar cu totii incep sa cante . Suntem si noi, cei mari, foarte incantati, placerea de a-i asculta ne blocheaza intr-un fel mintile si nu ne dam seama ca toate cantecele sunt despre mama, despre ziua ei si despre darurile ce o asteapta . “E ziua ta mamico si-n dar ti-am adus inima !” l-am cantat si eu cand eram mic, dar acum nu pot sa-l fredonez, mi se pune un nod in gat, iar cand cei mici schimba melodia si glasurile lor murmura “Gandul meu se va indrepta mereu spre mama mea”, lacrimile ce-mi vibrau inca de la inceput in coltul ochilor incep sa-mi curga incet pe obraz . Am noroc cu un prichindel, care, in primul moment de pauza, intreaba navinovat : “Doamna, nu cantam si “I wish you a Merry Christmas ?”” . Toata lumea rade amuzata si imi spun, doar asa de fatada, ca lacrimile mele sunt de ras, dar nici nu e nevoie sa ma scuz pentru ca toti colegii mei sunt ocupati cu fire invizibile de nisip ce le-au intrat in ochi .

Copiii nu simt tensiunea noastra, isi aduc aminte ca e ora de joaca, ca afara e soare si frumos si ies cu totii pe terenul de sport . “Stii ce vreau sa ma fac eu cand o sa fiu mare?”, ma intreaba un baietel cu ochii ca doi carbuni . “Fotbalist”, imi sopteste un altul . Ii ignor raspunsul si imi dau cu parerea ; “Profesor ?” . “Nuuu !” . “Doctor ?” . “Nuuu !” . “Inginer ?”, incerc tripleta clasica . “Nuuu !” . “Instalator”, imi sopteste din nou colegul lui . “Instalator “, prind eu dn zbor . “Nuuu ! . Te dai batut ?” . “Da, ma dau”, soptesc epuizat . “Eu vreau sa ma fac fotbalist !” . “Vezi, ti-am spus eu”, se uita celalalt triumfator la mine . Ii imbratisez pe amandoi si ii privesc cum se echipeaza pentru sport .

Sufrageria ramane goala, vocile copiilor se aud departe, afara, iar locul lor este luat de glasul Doamnei Mia . Ascultam cu sufletul la gura povestea ei, asemanarea cu viata copiilor pe care ii creste, implinirea pe care a gasit-o in relatia cu sotul ei, locurile pe care le-a vizitat si lucrurile pe care le-a invatat . Stie ca are o chemare pentru ceea ce face si ca intotdeauna deviza ei a fost “Vreau, trebuie, pot” . Viata ei a fost plina de tentatii, dar a renuntat la toate bogatiile ei, pentru a salva vietile unor copii, pentru a-i creste si pentru a dovedi tuturor ca, pe acest pamant, adevarata bogatie este sa cresti si sa vezi cum rodeste frumos sufletul unui copil .

*poza de aici